Sed Magis Amica Veritas

În acest articol articol discut natura philia-ei (prietenie–iubire) la Platon și Aristotel, pornind de la lectura propusă de Mircea Dumitru: prietenia autentică nu poate fi înțeleasă separat de metafizica substanței și de ideea că persoana iubită este prețuită ca individ, nu doar ca purtătoare a unor calități generale. Textul răspunde criticilor moderne (de tip Gregory Vlastos și Julia Annas) potrivit cărora philia ar fi, la grecii clasici, o „iubire a proprietăților” și ar face prietenii substituibili. Autorul arată, prin recurs la dialogurile platonic-socratice, că iubirea/prietenia are o dimensiune ek-statică: cunoașterea de sine nu este un exercițiu solitar, ci se constituie prin relație, confruntare și „oglindire” în celălalt. În continuare, pe linia aristotelică, se argumentează că philia este atât condiția vieții virtuase și politice (temei al coeziunii polis-ului), cât și scopul ei – o „meta-virtute” care face posibilă exersarea virtuților și eudaimonia. În final, reinterpretând formula „prieten cu Platon, dar mai prieten cu adevărul”, articolul susține că „prietenia cu adevărul” nu e o posesie individuală, ci o căutare-împreună: adevărul se naște din dialog și comunitate filosofică, astfel încât, într-un sens fertil, „a greși împreună cu Platon” poate păstra vie chiar exigența adevărului.